E timpul să afirmăm că nesupunerea civică este legitimă într-o democraţie.

            Echipa afirmatoare susţine astăzi că a sosit timpul să afirmăm că nesupunerea civică este legitimă într-o democraţie. Pentru a oferi o dezbatere de calitate, este esenţială explicarea termenilor-cheie. Aşadar, nesupunerea civică se definește ca fiind o acțiune sau mișcare în masă, fără acte de violență, manifestată împotriva deciziilor puterii de stat, care sunt considerate nelegale sau potrivnice interesului comun. În acest termen includem acţiuni precum ocuparea unor spaţii sau instituţii publice, greve şi orice alt fapt menit să atragă atenţia conducerii si exclude violenţa.

            În lumea întreagă se manifestă astfel de acte, pentru schimbarea unor legi. Dacă privim spre trecut, ne amintim de două astfel de exemple care au schimbat lumea. Este cazul lui Ghandi si a lui Martin Luther King. Cel dintâi a recurs la o revoluţie non-violentă care a avut ca urmare independenţa Indiei faţă de Regatul Unit, iar al doilea, prin acţiunile sale de nesupunere civică a reuşit să elimine segregarea rasială în SUA. Observăm cum că chiar şi SUA, o mare ţară democrată a avut legi greşite, care au fost corectate prin aceasta nesupunere.

            Justificarea legitimizării nesupunerii civice într-o democraţie va fi explicată în două argumente. Primul se referă la ceea ce înseamnă cu adevărat democraţia, iar al doilea explică cum nesupunerea civică este singura modalitate pentru atingerea scopului.

            Nesupunerea civică este legitimă într-o democraţie, pentru că astfel se poate înfăptui dreptate. Ce înseamnă o ţară democrată până la urmă? Înseamnă drepturi şi libertăţi respectate. Drepturile şi libertăţile cui? Ale cetăţenilor. Dar nu există o ţară perfectă, o democraţie perfectă. Doar pentru că e democraţie, nu înseamnă că Parlamentul nu poate emite legi greşite,sau care nu sunt în interesul poporului. Este adevărat că avem parte de alegeri democrate o dată la 4 ani, însă în aceşti 4 ani se pot schimba multe lucruri. Iar conducerea unei ţări îşi asumă aşa-zisul contract social, prin care se angajează ca în timpul mandatului să servească în mod drept poporului, asta însemnând că toate legile promulgate trebuie să fie în interesul si folosul oamenilor. Ce se întamplă când acest contract social nu se respectă? Când

cetăţenii unei ţări democrate se simt neîndreptăţiţi, ce este de făcut? Aşteptarea a 3 ani până la următoarele alegeri este lungă, şi unele probleme sunt grave, nu pot fi lasate la o parte. Cine altcineva decât cetăţenii ar putea fi mai în măsură să ia atitudine la o nedreptate care îi priveşte strict pe ei? Dreptul la exprimare intră de asemenea în definiţia democraţiei. Pentru a trage un semnal de alarmă asupra unei nereguli legislative, este nevoie de aceasta manifestare, de această nesupunere civilă.

            Şi aici se ajunge la cel de al doilea argument, acela că singura modalitate de a atrage cu adevărat un semnal de alarmă la conducerea unei ţări este nesupunerea civilă. Avem presă, prin care informaţiile circulă, e adevărat. Însă opinia unei populaţii, sau a unui grup semnificativ de cetăţeni nu poate fi exprimată într-un articol de ziar. Este imposibil. Semnalarea importanţei unei probleme se face prin intermediul unei acţiuni de nesupunere civilă a unei mase mobilizate.  Un articol care vorbeşte despre nedreptatea unei legi nu înseamnă nimic pentru Guvern, însă o piaţă plină de oameni cu pancarte poate pune semne serioase de întrebare în legătură cu importanţa legii. Astfel se observă amploarea problemei legislative. Printr-un astfel de eveniment, Guvernul îşi poate da seama de gravitatea, amploarea şi importanţa problemei.

            Nu se poate pune problema de abuzuri ale acestui drept, de nesupunere civică. De exemplu, un om nu ar putea sa nu plătească o anumită taxă doar pentru că o consideră prea mare, însă neplătirea acesteia de 2 milioane de oameni înseamnă deja altceva. Înseamnă că, din moment ce o masa de oameni s-a mobilizat pentru un scop, acesta trebuie sa fie important.

            În concluzie, observăm cum nesupunerea civică,atât timp cât este non-violentă, reprezintă o formă de exprimare a opiniei populaţiei, vitală într-o democraţie, şi este singura modalitate de a alarma conducerea despre gravitatea unei probleme. Din aceste motive, aceasta nesupunere civică este justificată într-o democraţie.

          Membrii echipei Giordano Bruno mulţumesc afirmatorilor pentru strădania de a prezenta o definire a elementelor-cheie imanentă unei dezbateri productive, însă, constatăm o interpretare care excede înţelesului decent al noţiunilor avute în vedere. Astfel, avem rezerve faţă de alocarea unui caracter non-violent al acestor manifestări care exprimă nesupunerea civică, din moment ce realitatea obiectivă ne arată zilnic depăşirea cu mult a limitei securităţii cetăţenilor, fapt pentru care adepţii recalcitranţi ai unor astfel de acţiuni, văzându-se în ipostaza de a nu le fi rezolvate doleanţele promt, pe cale diplomatică, apelează nechibzuit la forţă, generând adeseori prejudicii ireversibile mediului înconjurător, celorlalţi cetăţeni, cât şi societăţii în ansamblu.

          Echivocul afirmatorilor persistă, întrucât, exemplele evocate de aceştia – „ocuparea unpr spaţii/ greve” înglobează expresia unuia dintre drepturile fundamentale ale persoanei: dreptul la grevă (art. 43 din Legea fundamentală), acţiuni care deşi pot atrage ’atenţia’ reprezentanţilor, nu semnifică nicidecum nesupunere civică, ci tocmai operaţiuni absolut fireşti într-o democaţie, care se bucură de girul statului. Pe de altă parte, să nu înţelegem că ele simbolizează supunere civică, în pofida credinţei noastre conform căreia aceasta ar trebui să prevaleze într-un stat de drept.

          Exemplificările gen Ghandi şi Martin Luther King, nu sunt sustenabile. Pe lângă inexistenţa raţionamentului logic, inclusiv a dovezilor, amintim un aspect irefragabil: India, la acel moment, ca şi astăzi, nu era un stat democratic şi nici actualmente nu este un veritabil stat democratic, afirmatorii abătându-se de la obiectul moţiunii, care ne situează într-o democraţie. Considerăm irelevant şi exemplul SUA din moment ce nu a fost dezvoltat si probat.

          Remarcăm cu mâhnire profundă eroare în care stăruie afirmatorii, aceştia percepând dreptul de exprimare al cetăţenilor ca fiind echivalent nesupunerii civice. Această distincţie este limpede şi categorică, nesupunerea civică nefiind într-o relaţie de interdependenţă cu dreptul de exprimare, cum sugerează afirmatorii.

          Din perspectiva noastră, nesupunerea civică este caracteristică unei anarhii, fapt posibil a se realiza şi într-o democraţie, de cele mai multe ori, cu atingerea drepturilor celorlalţi cetăţeni şi chiar cu violenţă. De pildă, deşi ne poziţionăm în democraţii autentice, în ţări ca Grecia, Spania, Italia sau Anglia au avut loc astfel de acte neonorabile. În primele 3 state ca urmare a crizei economice, iar în Anglia, ca urmare a revoltei imigranţilor africani, toţi aceşti cetăţeni dând expresie nesupunerii civice prin manifestarea unei atitudini mai mult decât ireverenţioase, acţiuni care s-au finalizat cu violenţă. Tot nesupunere civică este greva minerilor din ’90, care s-a situat într-un stat pseudo-democratic.

          Parada-gay, greva pensionarilor sau altele asemenea, nu pot fi asimilate nesupunerii civice, ca urmare e inexistenţei unui element intrinsec care să o asemene. Pe de altă parte, cum aceste tipuri de acţiuni nu sunt esenţa unui stat nedemocratic, ci sunt o formă de exprimare a statului de drept, indubitabil nu pot fi catalogate ca nesupunere civică.

          Apreciem infantilă obstinaţia cu care se reiterează “nedreptatea unei legi”, fără a ni se crea o minimă imagine asupra acestei situaţii obscure, nemai menţionând cadrul utopic al dezideratului la care se raportează afirmatorii. Cum dura lex, sed lex, neplata unei taxe de către 2 milioane de cetăţeni, nu-i va exonera pe aceştia de răspundere, a fortiori, cu cât legea nu ar putea să dispună retroactiv o situaţie mai favorabilă.

          O democraţie oferă suficiente alternative de manifestare a neajunsurilor propriilor cetăţeni, doar de la acestea emanând un caracter legitim şi doar prin intermediul acestora se pot exprima opiniile, chiar şi vis-à-vis de problemele grave ale societăţii. Apelul la nesupunere civiă este de esenţa persoanelor care au scopuri oculte şi doresc destabilizarea regimurilor existente şi instaurarea anarhiei. Nesupunerea civică este expresia haosului, a primejdiei şi a instabilităţii, fapt ce nu trebuie tolerat într-o democraţie!

Echipa afirmatoare doreste in primul rand sa clarifice conceptul de nesupunere civica ,sa prezinte cazuri care prin curajul si mobilizarea oameniilor s-au schimbat legi si sa justifice legitimizarea nesupunerii civice într-o democraţie.

Nesupunerea civica este un concept care a aparut inca din anul 1848 , intr-un eseu al istoricului filozof  Henry David Thoreau. Acesta este cel care a definit nesupunerea civica si a restrans intelesul conceptului la ceea ce consideram noi astazi  ca fiind o acțiune sau mișcare în masă, fără acte de violență, manifestată împotriva deciziilor puterii de stat, pentru a atrage atentia organelor de conducere cu privire la opinia poporului.

Sunt considerate acte de  nesupunere civica nenumarate actiuni, care nu se abat de la definitia conceptului, actiuni care  variaza de la neplatirea taxelor la ocuparea unor spatii publice. Scopul actiunilor este schimbarea legii actuale , care nu respecta interesele poporului. Intradevar, grevele sunt manifestari incadrate la limita in aceasta categorie de nesupunere civica, deoarece vorbim de oamenii care refuza sa mearga la slujbe ,refuza sa presteze un serviciu care ar aduce profit statului.

Legat de exemplul dat despre miscarile satyagraha  ale lui Gandhi care au adus independenta Indiei ,fosta colonie engleza, echipa afirmatoare considera ca nu conteaza forma de guvernamant  sau calitatea acesteia in aceasta discutie .Relevant este faptul ca Gandhi si poporul indian au facut dreptate si si-au obtinut independenta statului prin nesupunerea civica.Ce au facut acestia ? Nimic violent, ei doar au refuzat sa mai colaboreze cu autoritatile engleze.

Sunt nenumarate cazurile in care nesupunerea civica a avut efect , a schimbat legea in functie de interesele  poporului.Amintim Revolutia de catifea din Cehoslovacia,  mişcarea pentru drepturi civile a populaţiei afro-americane din sudul SUA condusă de Martin Luther King, lupta contra Apartheid-ului din Africa de Sud ,Singing revolution care a adus independenta tarilor baltice si cea mai recenta, Rose revolution din Georgia.Toate aceste exemple de intamplari din trecut au fost catalogate ca nesupuneri civice , actiuni non-violente care au schimbat lumea in bine.

Nesupunerea civica constituie un modul prin care cetatenii trag un ultim semn de alarma ,dupa ce vocea poporului nu a fost ascultata .Dorim sa evidentiem că în cazul nesupunerii civice încălcarea legii este un mijloc, nu un scop – mijlocul pentru a aduce o schimbare a stării de fapt, de a asculta vointa poporului si a schimba  cadrul legal  care nu mai intruneste intersele acestora.

Echipa afirmatoare este rezonabila si accepta ca exista o sansa ca actele de nesupunere civica sa degenereze in acte violente . Adica sa inceteze sa fie o simpla nesupunere civica menita sa atraga atentia autoritatiilor asupra unui fapt care afecteaza populatia si sa devina revolte violente.

Insa acest lucru depinde de decizia statului si de motivatia poporului. In cel mai rau caz, daca statul ignora problemele evidentiate de cei care aleg sa nu se supuna regulilor statului,  si acestia le considera de o asa gravitate incat necesita sa-si puna viata in pericol ,sa genereze o actiune violenta , atunci revoltele lor violente sunt justificate.  Au fost criticate actele de violenta  ce ataca criza economica. Au fost criticati londonezii ce s-au revoltat pentru ca un negru a fost ucis de politie. Dar oare nu este asta bine? Echipa negatoare considera ca oamenii ar trebui sa inchida ochii  la ignoranta bancilor si greselile justitiei. Echipa afirmatoare nu.

Potrivit negatorilor, nesupunerea civica este expresia haosului, a primejdiei si a instabilitatii. Nu este adevarat. Un stat care inlatura orice manifest, orice exprimare a ideilor contrare guvernantilor, care nu asculta oamenii devine primejdios pentru democratie. Aceasta  devine instabila. In stat apare haosul.

As dori sa contraargumentez afirmatiile despre multitudinea de alternative de manifestare a opiniei populatiei ,prin a preciza faptul ca echipa negatoare nu aratat in nici un moment care sunt aceste alternative,cum ajung acestea la efectul dorit  de populatie –schimbarea unor legi.Probabil echipa negatoare se referea la exercitarea dreptului de exprimare prin presa, prin mijloacele multimedia, alternative care au un impact minor si care nu afecteaza organele de conducere ale unui stat.

Astfel, actul de nesupunere civica constituie singura modalitate de a atrage cu adevarat un semnal de alarma la conducerea unei tari atunci cand organele de conducere ignora vocea poporului.

In concluzie echipa afirmatoare considera ca v-a convins de ce nesupunerea civica este legitima intr-un stat democratic si cum aceasta constituie singura solutie a cetateniilor atunci cand interesele lor nu sunt ascultate.

          La începutul ultimului discurs negator, dorim să ne exprimăm gratitudinea faţă de afirmatori, care, prin conţinutul discursului anterior au ridicat considerabil nivelul dezbaterii.

          Ambele echipe admit neîndoielnic teza existenţei nesupunerii civice ca o realitate obiectivă. Considerăm că aspectul fundamental este constituit de poziţionarea conceptului strict în cadrul unei democraţii autentice – aşa cum impune şi moţiunea, în caz contrar argumentele noastre fiind superfluu.

          Tocmai de aceea, reiterăm observaţia din primul discurs, în care am criticat includerea Indiei în acest tablou, prin prisma notoriului raport de supuşenie faţă de Regatul Unit – relaţie de altfel confirmată expres de către afirmatori, care susţin că astfel ‘Ghandi a adus independenţa Indiei’. Cum în urma relaţiei dintre cele 2 state cetăţenii indieni erau supuşi unui supliciu constant, cu atât mai mult acţiunile acestora au fost justificate, acţiuni care nu au îmbrăcat doar o formă paşnică, din moment ce conflictul s-a finalizat cu o scindare a naţiunii. Deci, statului indian îi lipsea caracterul democratic.

          Cu sinceritate mărturisim că din moment ce nu sunt destăinuite mai multe elemente privitoare la frecventele sugestii vizând ‘schimbarea legilor în funcţie de interesele poporului’, ne este dificil a le contraargumenta. Înşiruirea unor exemplificări susceptibile de neveridicitate nu ne îndrituiesc a susţine o teză fără a exista o minimă dovadă în sprijinul acesteia. Mai mult de atât, contextul în care sunt situate evenimentele istorice evocate de afirmatori – Africa de Sud, Georgia, au un rol însemnat în a ne susţine propria teză. În concret, la o primă vizualizare putem constata indubitabil că astfel de ţări nu manifestă condescendenţă faţă de proprii cetăţeni, din moment ce astfel de conflicte sociale au căpătat proporţii naţionale, cum de altfel putem observa, că nici actualmente nu s-au înrădăcinat pricipiile călăuzitoare ale unei democraţii, haosul, instabilitatea şi teroarea perpetuându-se. Deci, cadrul afirmatorilor este situat invariabil în afara unor state democratice. În această situaţie, chiar dacă am pleca de la supoziţia că nesupunerea civică nu ar fi generat violenţă, vom deduce pe raţionamentul afirmatorilor că nesupunerea civică este legitimă într-un stat nedemocratic. Per a contrario, rezultă că nesupunerea civică este legitimă într-un stat democratic, ceea ce susţinem răspicat.

          Afirmatorii persistă într-un echivoc, arătând că într-o fază iniţală întâlnim strict nesupunere civică, iar dacă acesteia i s-ar adăuga ulterior violenţa, ne-am situa în afara sferei nesupunerii civice şi am intra pe tărâmul ‘revoltelor’. Această judecată eludează buna-cuviinţă a unei interpretări logice şi sistematice a tabloului în care ne situăm. Nu oare tocmai această nesupunere civică s-a amplificat şi a generat revoltele care sunt expresia unor acte de violenţă reprobabile? Incontestabil. Aşadar, de ce să facem delimitarea categorică între cele 2 sintagme ale speţei. Cetăţenii nemulţumiţi au manifestat contra unor instituţii – această operaţiune înglobând nesupunerea civică, iar ulterior, aceeaşi cetăţeni (la care este posibil să se fi adăugat şi alţii), au amplificat mişcarea, manifestându-se prin violenţă. Dacă am merge pe raţiunea afirmatorilor, am înţelege că doar unii cetăţeni au fost protagoniştii nesupunerii civice, iar ulterior, alţi cetăţeni au provocat şi daune prin violeţă, astfel încât cele 2 acţiuni să fie distincte, iar nesupunerea civică să rămână neafectată de violenţă, pură şi inofensivă.

Fals. Nesupunerea civică are consecinţe nimicitoare pentru stabilitatea unui stat democratic, în raport cu cetăţenii acestuia, dar şi faţă de mediul înconjurător. Nesupunerea civică, aşa cum au arătat şi afirmatorii, aşa cum ne arată şi viaţa reală este absolut nocivă şi atentează la democraţia statului, deturnând preceptele fundamentele care stau la temelia unei ţări.

Cum atentează la stabilitate? Tocmai prin faptul că nesupunerea civică este însoţită preponderent de violenţă şi de urmările acesteia: tot de la nesupunere civică s-a pornit revolta imigranţilor de culoare la Londra, generându-se prejudicii ireversibile pentru ceilalţi cetăţeni, idem pentru situaţia din Grecia, care a determinat şi slăbirea credibilităţii statului, iar exemplele pot continua. Aşadar, în cazurile din Anglia şi Grecia, întâlnim nesupunere civică însoţită de elementul imanent acesteia, respectiv de violenţă, fapt absolut nejustificat, din moment ce există căi paşnice de rezolvare a divergenţelor într-un stat democratic. Temeinicie, şi-ar găsi, de pildă, numai într-un stat nedemocractic, unde cetăţenii sunt umiliţi, iar printr-o mişcare comună s-ar putea apela la această cale, în vederea instalării democraţiei.

Indubitabil, pentru a fi legitimă într-o democraţia ar trebui să subziste cel puţin un efect pozitiv al acesteia –fapt neprobat nici de afirmatori. Astfel, utilitatea nesupunerii civice se întrevede într-un stat nedemocratic, doar în respectiva ipostază fiind absolut legitimă.

Dintr-o altă perspectivă, cum într-o democraţie există instrumente alternative (cele permise de lege: drept la grevă, de a iniţia proiecte legislative, de a iniţia referendum, drept de asociere, chiar şi dreptul la grevă spontană), care de altminteri produc şi consecinţe elocvente, de ce suntem siliţi de afirmatori să apelăm la cel mai primejdios şi inadecvat periplu care va pune în instabilitate speranţele şi viitorul unei societăţi ai căror cetăţeni şi-au câştigat democraţia cu jertfă?

Chintesenţa celor expuse este de bun-simţ: legitimitatea soluţiei nesupunerii civice într-o democraţie echivalează cu o turpitudine din moment ce efectele negative vor afecta întreaga societate. Soluţia fiind respectarea reciprocă a cetăţenilor, reverenţă faţă de societate şi mediul care o înconjoară, prin întrebuinţarea cu nădejde a mijloacelor democratice existente!