• Contact
• Cluburile
• Oamenii
• Proiectul
• Acasa

Guest Debate Closer to Oxford

Patru debateri, studenți la Drept sau avocați, au acceptat invitația de a dezbate pe moțiunea curentă:                     

Este timpul să sancţionăm prin lege pasivitatea individului care este martor la încălcări ale legii.

A1- Ioana Stupariu, studentă la Drept, anul III

Pentru a putea dezbate această moţiune, sunt necesare câteva clarificări în privinţa termenilor şi a contextului.

Mai întâi, prin sancţionarea prin lege ne vom referi la instituirea unei noi infracţiuni în Codul Penal, sancţionabilă cu pedeapsa închisorii. De asemenea, considerăm că pasivitatea trebuie definită ca lipsa unei reacţii active la asistarea la comiterea unei infracţiuni; în contextul dezbaterii însă, credem că singura lipsă de acţiune care îi poate fi imputată unui cetăţean este nedenunţarea infracţiunii de îndată ce aceasta a fost comisă, pentru a asigura intervenţia autorităţilor şi a altor persoane competente, orice altă interpretare fiind susceptibilă de a reduce relevanţa dezbaterii. Niciodată o societate nu îşi va pune problema obligării unei femei sau unui copil să intervină în cazul infracţiunii de încăierare, de pildă, tot astfel cum este nefezabil să i se ceară oricărei persoane neînarmate să intervină şi să îşi pună viaţa în pericol în cazul unui jaf armat. Cazurile în care o persoană trebuie să intervină sunt destul de clare şi sunt guvernate de cu totul alte principii (de exemplu, obligaţia pompierului sau a medicului de a interveni în virtutea meseriilor lor). De aceea, singura formă de pasivitate care nu ridică probleme de implementare şi care, astfel, care poate fi sancţionată în mod universal, neţinând cont de tipul de infracţiune, de periculozitatea infractorului sau de caracteristicile specifice ale martorului este nedenunţarea infracţiunii la care acesta a asistat.

Nu în ultimul rând, prin încălcări ale legii înţelegem strict infracţiunile din legislaţia română, întrucât redau faptele considerate ca fiind cele mai dăunătoare pentru societate; alte fapte, precum contravenţiile sau delictele civile, deşi reprezintă încălcări ale legii, au un pericol social mai redus, motiv pentru care nu există o necesitate de a aplica această măsură.

Totodată, raportat la context, trebuie precizat că în România deja există o serie de infracţiuni la care nedenunţarea este sancţionată, numărul lor fiind însă foarte limitat, iar alegerea lor arbitrară. Ceea ce propunem noi astăzi este sancţionarea nedenunţării în cazul tuturor infracţiunilor, indiferent de gravitate şi de valoarea socială lezată. Vom aduce două argumente în acest sens.

Primul argument priveşte aspectele principiale ale moţiunii: Statul este obligat să utilizeze toate uneltele pe care le are la dispoziţie pentru a menţine şi asigura ordinea în societate şi a-şi îndeplini astfel scopul pentru care a fost creat, legea fiind unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispune. Nu doar legiuitorul are însă o astfel de obligaţie, ci şi fiecare individ în parte, în contextul în care societatea e un construct social care este fundamentat tocmai pe buna convieţuire a cetăţenilor, care respectă legile şi drepturile celorlalţi; cetăţenii au o mai mare încredere în legi şi în sistem atunci când se simt mai în siguranţă, iar faptul că statul instituie o obligaţie de a fi un bun cetăţean creşte premisele acestei siguranţe.

Mai mult decât atât, sancţionarea se justifică şi prin faptul că prin nedenunţarea infracţiunii, martorul încurajează infractorul, devenind practic un complice „tăcut” al infractorului.

Cel de-al doilea argument are în vedere efectele implementării unei asemenea măsuri. Un prim efect constă în facilitarea prinderii şi sancţionării infractorilor, crescând eficienţa intervenţiei autorităţilor, care vor putea reacţiona de îndată ce are loc denunţul. Totodată, proba cu martori, în măsura în care este credibilă, poate duce la condamnarea infractorului, fiind rezolvată astfel problema lipsei de probe pentru a începe urmărirea penală a celor suspecţi de comiterea unor infracţiuni. Or, prinderea şi condamnarea celor vinovaţi reprezintă scopul principal al sistemului de justiţie, fiind singurul mod în care drepturile cetăţenilor de rând sunt protejate şi cetăţenii acceptă cooperarea cu autorităţile statului.

Un al doilea efect constă în diminuarea numărului de infracţiuni, dat fiind faptul că potenţialii infractori vor fi conştienţi de obligativitatea denunţării lor de către posibilii martori. Cu cât cresc şansele de a fi prinşi, cu atât cresc şansele luării unei decizii în sensul necomiterii infracţiunii. Mai mult, prinderea celor care reprezintă un pericol pentru societate echivalează cu prevenirea săvârşirii de către aceştia de noi infracţiuni.

Un al treilea efect constă în creşterea implicării cetăţenilor în societate, fiind de notorietate faptul că cei mai mult cetăţeni preferă să rămână pasivi din diferite motive (comoditate, teamă, ingoranţă, nepăsare) atunci când asistă la comiterea unor infracţiuni. Forţarea lor pe cale legală să îşi schimbe conduita constituie o premisă solidă pentru formarea unei conduite adecvate şi pline de respect faţă de societate, denunţarea ajungând în timp să se înscrie în tiparele normalităţii.

Nu în ultimul rând, atunci când este vorba de infracţiuni în cazul cărora timpul este esenţial pentru salvarea victimei, această măsură duce la creşterea şanselor de supravieţuire, de pildă în cazul accidentelor, în condiţiile în care autorităţile ajung la faţa locului mult mai rapid decât dacă accidentul ar fi fost descoperit întâmplător.

În concluzie, în baza celor prezentate, considerăm că pasivitatea indivizilor în sensul nedenunţării infracţiunilor la care aceştia asistă trebuie sancţionată penal de către statul român.

N1 - Victor Drăghicescu, avocat

Mai bine scapă 10 vinovaţi decât să sancţionăm un nevinovat.

Se impun câteva comentarii la precizările introductive ale echipei afirmatoare. În primul rând, nu a existat o exemplificare a pedepsei închisorii. Se poate ajunge astfel ca pedeapsa pentru nedenunţare să fie mai mare decât pedeapsa pentru infracţiunea nedenunţată.

În acelaşi timp, nu au precizat o durată după care se consideră că persoana martor a fost inactivă. Asta înseamnă că există nesiguranţă cu privire la întinderea măsurii propuse de afirmatori. Această nesiguranţă are efecte nefaste din două puncte de vedere. În primul rând, nu este indicat să aplici sancţiuni penale fără să specifici în mod clar condiţiile în care acestea vor fi aplicate - există riscul condamnării arbitrare a unor oameni nevinovaţi. În altă ordine de idei, dacă nu ştii sigur când se consideră că eşti pasiv, întotdeauna vei avea o îndoială în legătură cu denunţarea infracţiunii. Dacă ai această nesiguranţă, cel mai raţional şi profitabil lucru de făcut este să NU denunţi. Aşadar, deşi afirmatorii încearcă să obţină o societate mai morală, creează o situaţie neclară în care toţi martorii se simt vinovaţi şi se formează o conspiraţie a tăcerii în urma căreia vor fi mai puţine infracţiuni denunţate. În situaţia descrisă de afirmatori, pe lângă frica de infractor se adaugă şi frica de autorităţile statului. Aceste aspecte nu sunt triviale. Vorbim despre cea mai dură pedeapsă cunoscută de societatea românească; nu putem adopta o măsură care conţine asemenea neclarităţi şi prevede pedeapsa cu închisoarea.

În acelaşi timp menţionăm că nu fac obiectul discuţiei pompierii sau poliţiştii întrucât aceştia sunt deja obligaţi de lege să intervină în cazurile descrise de afirmatori şi sunt deja sancţionaţi penal, pentru că sunt plătiţi pentru asta. Nici distincţia făcută între femei, bărbaţi şi persoane înarmate nu este legitimă. Pe lângă faptul că distincţia dintre femei şi bărbaţi în acest domeniu are pronunțate valențe sexiste, adoptarea măsurii afirmatoare înlătură și un fundament moral pentru a susţine egalitatea dintre bărbaţi şi femei. Dacă bărbaţii sunt prin lege expuşi la un pericol mai mare (deci nu printr-un deziderat moral) ar fi moral şi legitim ca aceştia să beneficieze apriori de mai multe drepturi decât femeile. Această situaţie este echivalentul situaţiei democraţiei militare în care războinicii aveau drept de vot. Prin faptul că am delegat violenţa statului, drepturile nu mai sunt o măsură a forţei fizice; măsura afirmatoare va reinstaura această situaţie.

În primul argument, afirmatorii arată că prin nedenunţare martorul îl încurajează pe infractor. Această afirmaţie este exagerată şi în orice caz nu ţine cont de faptul că instigarea și complicitatea (atunci când există) sunt deja condamnate în legislaţia română. Afirmatorii greşesc când afirmă că statul trebuie să folosească toate mijlocele pentru menţinerea ordinii. Nu putem accepta ca cetăţeni că statul va folosi metode brutale sau nedemocratice pentru prevenirea infracţionalităţii. De fapt, statul sancţionează un individ care nu raportează o infracţiune când acea infracţiune este în primul rând rezultatul unui sistem de educaţie slab, a unei economii labile şi a unei forţe poliţieneşti slabe. Statul nu îşi face datoria şi este sancţionat martorul. În situaţia în care infractorul fuge şi martorul rămâne, măsura afirmatoare propune sancţionarea acestuia pentru pasivitate. Măsura afirmatoare este cu atât mai imorală cu cât vorbim de România unde statul NU îşi face treaba. Există numeroase exemple de situaţii în care statul a rămas în pasivitate perioade îndelungate de timp: Scandalul de la MŢR [1], crima de la coafor [2] în cazul căreia victima şi-a denunţat soţul şi soţul acesteia a aflat despre plângerea soţiei la telefon, fără să fie anchetat. Statul e pasiv, nu are programe de protecţie a martorilor [3], permite agresiuni la adresa martorilor (care deocamdată nu sunt obligaţi de lege să denunţe) [4] sau supune abuzurilor chiar persoanele care sunt martore [5]. Nu poate fi moral să le ceri oamenilor să denunţe infracţiuni în aceste condiţii de nesiguranţă şi lipsă de profesionalism din partea autorităţilor.

Afirmatorii susţin că va fi mai simplă constatarea infracţiunilor, dar nu iau în calcul că nu există martori ai martorilor. Cine-i paznic la paznici? Aşa cum am arătat mai sus, neclaritatea măsurii încurajează oamenii să tacă din gură pentru că deja sunt potenţiali complici. Afirmatorii înlocuiesc sentimentul natural de dreptate şi răzbunare care se găseşte în fiecare persoană cu obligaţia legală de denunţare. Acest comportament nu poate fi obţinut prin coerciţie. Prin contractul social încheiat am fost de acord să delegăm realizarea dreptăţii statului. Nu este corect să renunţăm la libertăţi, să plătim taxe şi pe urmă tot noi ca cetăţeni să fim responsabili cu realizarea justiţiei. Nu se mai justifică renunţarea la libertăţi şi plata de taxe.

Ultimele argumente afirmatoare nu iau în calcul în nici un fel pericolele la care sunt supuşi martorii şi denunţătorii în România şi din partea infractorilor şi din partea autorităţilor. De asemenea, nu iau în calcul faptul că pentru reducerea efectului bystander există metode mai simple [6] şi mai eficiente decât aplicarea de pedepse cu închisoarea: educaţie, night watches etc.

Pentru motivele privind abuzurile autorităţilor, pentru că se creează o conspiraţie a tăcerii şi pentru că există alternative mai eficiente şi fără efecte negative măsura afirmatoare trebuie RESPINSĂ.

[1] Mihaela Stoica, 21.02.2013, Scandal la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia unui film premiat cu două Globuri de aur, întreruptă de un grup de homofobi care a intonat cântece religioase, Gândul, recuperat pe 23.02.2013 de pe: https://www.gandul.info/news/video-scandal-la-muzeul-taranului-roman-proiectia-unui-film-premiat-cu-doua-globuri-de-aur-intrerupta-de-un-grup-de-homofobi-care-a-intonat-cantece-religioase-10583345

[2] Petrișor Cană, 08.03.2012, Gheorghe Vlădan a aflat de la poliţistul de proximitate ce a scris nevasta lui în reclamaţie, Evenimentul Zilei, recuperat pe 23.02.2012 de pe: https://www.evz.ro/detalii/stiri/cine-a-declansat-masacrul-de-la-coafor-970377.html

[3] Nicoleta Bunduc, 24.08.2012, Martori intr-un proces batuti de rude pe strada, Ziarul de Iaşi, recuperate pe 23.02.2013 de pe: https://www.ziaruldeiasi.ro/local/martori-intr-un-proces-batuti-de-rude-pe-strada~ni6kgn

[4] Ştirile PRO TV, Bratul... violent al legii. Un barbat si o femeie, batuti de seful de post: "Mi-a frant mana", recuperat pe 23.02.2013 de pe: https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/bratul-violent-al-legii-un-barbat-si-o-femeie-batuti-de-seful-de-post-mi-a-frant-mana.html

[5] Romanian Ultras, Jandarmeria pierde primul proces cu cetăţenii agresaţi in Piaţa Universităţii, recuperat pe 23.02.2013 de pe: https://romanianultras.net/jandarmeria-pierde-primul-proces-cu-cetatenii-agresati-aiurea-la-protestele-din-piata-universitatii.html

[6] Bec, 07.10.2007, The Bystander Effect Appendix B, recuperat pe 23.02.2013 de pe: https://becblair.blogspot.ro/2007/10/bystander-effect-appendix-b.html

A2 - Călin Mureșanu, student la Drept, anul III

În cel de-al doilea discurs afirmator, voi răspunde atacurilor negatorilor.

În primul rând, ni se reproşează lipsa unor detalieri a cazului. Rolul nostru era doar acela de a aduce argumente în sprijinul moţiunii, nu de a redacta o propunere legislativă concretă, acesta fiind atributul exclusiv al legiuitorului.

Legat de sancţionarea infracţiunii de nedenunţare, bineînţeles că pedeapsa nedenunţării nu va putea depăşi pedeapsa infracţiunii denunţabile, aşa cum se întâmplă şi acum, de exemplu, în cazul favorizării unei infracțiuni.

Cu privire la momentul de la care se consideră că martorul e inactiv, e evident că acesta se va analiza în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei infracţiuni, precum şi de posibilitatea denunţării. Aşa cum infracţiunea de nedenunţare actuală nu pune probleme de impreviziune, ne aşteptăm ca nici noua formă a infracţiunii să nu pună astfel de probleme.

Mai mult decât atât, chiar dacă într-adevăr se creează o “incertitudine” la nivel de momentul în care se naşte obligaţia de denunţare, nu vedem de ce acest lucru ar conduce la o reticenţă a martorului de a denunţa infracţiunea. Din contră, frica de autorităţi îl poate împinge pe martor să facă un singur lucru: să denunţe infracţiunea. Aceasta pentru că în cazul în care nu o face, el ştie că e posibil să fie condamnat penal pentru aceasta, iar dacă o face, elimină orice risc de sancţiune penală.

Referitor la „sexismul” de care am fost acuzaţi, dorim să precizăm că prin exemplul respectiv nu urmăream decât să exemplificăm cum obligarea indivizilor la a interveni efectiv în sprijinul victimei pune probleme practice, motiv pentru care am ales să suţinem moţiunea extinzând sfera infracţiunii de nedenunţare, caz în care e irelevant dacă martorul e bărbat sau femeie.

În primul nostru argument, am explicat de ce este esenţial pentru buna funcţionare a societăţii ca cetăţenii să se simtă în siguranţă, şi de ce, în consecinţă, statul are nu doar dreptul, ci chiar obligaţia de a folosi mijloacele care îi sunt puse la dispoziţie pentru a asigura această siguranţă.

Ni se spune faptul că statul nu poate folosi mijloace brutale sau nedemocratice pentru a apăra ordinea de drept. Nu negăm acest fapt, însă negatorii nu arată în nici un moment de ce metoda propusă de noi se încadrează în acest tipar.

De asemenea, se menţionează că în România complicitatea este deja sancţionată. Însă complicitatea negativă, adică simpla asistare la o infracţiune fără o înţelegere prealabilă sau concomitentă nu este sancţionată, deşi şi aceasta încurajează infractorul atunci când acesta realizează că prezenţa martorului nu înseamnă în mod necesar faptul că va fi denunţat.

Al doilea nostru argument, prin care vă demonstram beneficiile concrete ale planului nostru, a fost contraargumentat doar prin afirmaţia „incertitudinea duce la nedenunţare”. Or, aşa cum am arătat mai sus, acest sentiment de „complicitate” nu poate împinge martorul decât la denunţare, pentru că doar astfel evită riscul sancţiunii penale.

Raportat la argumentele negatorilor, se argumentează mai întâi că atâta timp cât statul nu-şi face datoria, cetăţenii nu pot fi obligaţi să aibă o conduită civică care să suplinească rolul statului. Însă, acest lucru ignoră analiza noastră din discursul A1 care arată că deoarece siguranţa este esenţială bunei-funcţionări a societăţii, obligaţia de a o proteja nu incumbă doar statului, ci şi fiecăruia dintre cetăţeni. Astfel, dacă cineva nu denunţă o infracţiune, acesta îşi încalcă obligaţia, iar acest lucru ar trebui sancţionat indiferent de efectivitatea sistemului penal din statul respectiv. Nu în ultimul rând, logica echipei negatoare este una extrem de dăunătoare: Dacă cetăţenii nu au obligaţia de a avea un comportament ireproşabil din punct de vedere civic cât timp statul are anumite carenţe, acest lucru poate justifica comiterea oricărei infracţiuni, cum ar fi evaziunea fiscală, deoarece un stat perfect este o utopie.

Ni se mai reproşează că, atât timp cât martorii sunt expuşi unor pericole deoarece nu există un program de protecţie a martorilor, aceştia nu pot fi obligaţi să denunţe infracţiunea. Acest argument este în primul rând factual incorect, întrucât există în procedura penală românească atât programe de protecţie a martorilor, cât şi mărturii anonime. În al doilea rând, şi dacă ar exista anumite neregularităţi în sistem, acest lucru nu înseamnă că individul trebuie exonerat de obligaţia sa, ci că sistemul trebuie îmbunătăţit.

De asemenea, ni se spune că există alte metode mai eficiente de combatere a fenomenului nedenunţării, precum educaţia. În primul rând, legea în sine e un mijloc de educaţie a cetăţeanului folosit de stat, întrucât frica de sancţiune este adeseori cea care ne împiedică să încălcăm legea. În al doilea rând, educaţia nu e mutual exclusivă cu măsura noastră. În ultimul rând, atâta timp cât cineva nu denunţă o infracţiune, acesta prezintă un pericol social distinct, independent, care trebuie sancţionat de stat, indiferent de gradul de educaţie al societăţii. Sigur, educaţia ne învaţă că este bine să nu fim violenţi, însă dacă cineva comite acte de violenţă, legea penală îl sancţionează. Nu vedem de ce nedenunţarea nu se poate mula şi ea pe acest calapod.

Astfel, pentru că negatorii nu au demonstrat inexistenţa beneficiilor planului nostru, iar dezavantajele lor nu sunt reale sau suficiente pentru a contrabalansa argumentele noastre, afirmatorii câştigă această dezbatere.

N2 - Ștefan Ionescu, avocat

În general, această echipă negatoare este bucuroasă să susţină demersurile care îşi propun să mărească nivelul de implicare civică a cetăţenilor sau să sporească interacţiunea între membrii societăţii şi stat. Obiecţia noastră principală, însă, este că prin criminalizarea neparticipării populaţiei la acest demers, statul reacţionează paradoxal: cere sprijin de la populaţie pentru a-şi îndeplini propriile atribuţii, însă apoi pedepseşte pe cei care nu doresc să îi întindă o mână de ajutor.

Da, este datoria statului să protejeze un spaţiu în care cetăţenii să se simtă în siguranţă, însă poziţia noastră este că măsura propusă de afirmatori are, de fapt, un efect contrar. Nouă ni se pare că cetăţenii vor trăi cu atât mai mult în nesiguranţă dacă vor avea sentimentul că riscă închisoarea în momentul în care nu raportează imediat poliţiei orice eveniment care are aparenţa unui fapt antisocial.

În plus, sentimentul de disconfort al populaţiei este sporit şi de incertitudinea ilustrată de Victor privind momentul în care se consideră că infracţiunea de nedenunţare este consumată. Problema este următoarea: o persoană care a asistat la o infracţiune, însă nu a avut curajul să o denunţe imediat, va risca, teoretic, ca denunţând tardiv infracţiunea (de exemplu, după ce a început deja urmărirea penală) să nu facă altceva decât să aducă la cunoştinţa autorităţilor că ştia de comiterea unei infracţiuni şi nu a denunţat-o „la timp”.

Astfel, chiar şi persoanele care în status quo, ar avea suficient spirit civic încât să denunţe infracţiunile la care au fost martori, vor fi descurajate să mai ofere acest sprijin statului. În plus, nu am primit niciun motiv pentru care să credem că în general, oamenii nu sunt deja dornici de a ajuta autorităţile să ia cunoştinţă de infracţiuni, mai ales când sunt martori sau au fost prejudiciaţi sau afectaţi în orice fel de acestea (aproape de fiecare dată, infracţiunile afectează pe cineva). Mai mult, noi considerăm că este un element specific naturii umane să identifice şi să ceară sancţionarea abaterilor generale de la normă, iar atunci când nu o face, aceasta are deseori motive justificate (teama, ridicolul, lipsa de experienţă, etc.).

În prezent, Codul Penal incriminează fapta de nedenunţare numai în cazul unor infracţiuni de o anumită gravitate (omorul, tâlhăria, etc.). Aparent, argumentul adus de legiuitor este că în acest caz nedenunţarea ar fi o faptă care “împiedică înfăptuirea justiţiei”.[1] Însă nu e clar în niciun fel de ce un act pasiv, de a nu denunţa, poate fi considerat a fi o forţă distructivă, care împiedică ceva.

De fapt, criminalizarea nedenunţării nu este altceva decât o portiţă de scăpare amenajată de către stat pentru incapacitatea propriului aparat. Cetăţenii devin un fel de ţapi ispăşitori: este vina lor, pentru că nu au denunţat, şi nu falimentul statului, care nu a reuşit nici să împiedice naşterea comportamentului antisocial (de exemplu prin sistemul de educaţie sau prin asigurarea unor condiţii de viaţă care să descurajeze recurgerea la infracţiuni), nici să protejeze populaţia (prin poliţie sau alte organe administrative).

Admitem, desigur, că este ideal că orice persoană care este martor la o infracţiune să o aducă la cunoştinţa autorităţilor. Nu credem, însă, că idealurile în societate se ating prin criminalizare oricărei fapte care derivă de la aceste aspiraţii. Poate că într-adevăr, statul are datoria de a identifica şi implementa cele mai potrivite mijloace pentru a îndrepta societatea către un ideal. Totuşi, considerăm că privarea de libertate este o măsură atât de drastică, cu efecte atât de severe asupra psihicului, caracterului şi statutului social al unei persoane, încât nu o putem accepta decât ca pe o soluţie marginală şi extremă, nu ca pe un răspuns la neîndeplinirea “obligaţiei cetăţenilor de a avea un comportament civic ireproşabil”, cum par să sugereze afirmatorii.

În ceea ce priveşte beneficiile care ar decurge din planul afirmator, nu ni se pare suficientă o analiză de genul: oamenilor le e frică de pedeapsa pentru nedenunţare, ceea ce înseamnă că vor denunţa infracţiunile, deci vor fi mai puţini infractori neprinşi şi mai puţine infracţiuni. Există o gamă largă de motive pentru care oamenii comit sau nu fapte prevăzute de legile penale care presupun inclusiv măsurarea riscului de a fi prins versus motivaţia reală de a comite fapta, precum şi existenţa convingerii intime că fapta respectivă este sau nu în mod real periculoasă. Şi chiar dacă am admite că ar exista un asemenea efect represiv, nu am primit niciun fel de analiză care să ne convingă că acesta ar fi proporţional cu costurile sociale ilustrate de noi.

Ca o remarcă finală, afirmatorii au identificat corect că esenţa acestei dezbateri are în mare parte legătură cu stimularea spiritului civic al cetăţenilor. Însă nouă ni se pare mai convingător statul atunci când utilizează resurse pentru a-şi îmbunătăţi propriul aparat şi când oferă condiţii potrivite pentru ca cetăţenii să se simtă confortabil să colaboreze cu acesta, decât atunci când pedepseşte.